Partidul Naţional Liberal

PNL are o foarte mare problemă: această problemă e dată de faptul că următorii doi ani sunt ani fără niciun eveniment electoral, deci ani în care este foarte greu să mobilizezi partidul, să îl menţii în viaţă.

Orice partid are această problemă. Desigur, când eşti la guvernare, este mult mai uşor să treci peste riscul anchilozei.

Însă PNL va trebui să treacă prin acest deşert pre-electoral în cea mai dificilă situaţie cu putinţă: este decredibilizat, are o profundă criză identitară şi nu are energia intelectuală de a se confrunta cu ea şi e tot mai sărac.

Însă cea mai profundă criză este criza de cadre, deja vizibilă cu ochiul liber: după dezastrul Alina Gorghiu, în tot PNL nu s-a găsit ceva mai bun decât…:Raluca Turcan.

Oameni cu experienţă politică şi electorală au fost scoşi din cărţi de „criterii de integritate”: Ignorând faptul că electoratul este imun la „lupta anticorupţie” aşa cum a fost ea înţeleasă de propaganda oficială, liberalii s-au castrat siguri, în speranţa că astfel nimeni nu le va pune în discuţie virginitatea.

Spre mirarea lor, acest lucru nu i-a făcut mai atractivi ci i-a pus în situaţii tot mai penibile.

Adăugaţi la aceasta şi faptul că o parte din parlamentarii PNL sunt necontrolabili („oamenii noi”, aduşi ca locomotive electorale de doamna Gorghiu, dar şi liberalii vechi, care probabil se gândesc deja la cum se vor putea alătura ALDE, PSD sau USR).

Acestor probleme se adaugă probleme mult mai vechi, din care cea mai şocantă este cea a neîncrederii partidului în propria sa capacitate de a „fabrica” lideri. PNL a fost tot timpul ispitit să găsească lideri din alte părţi. Aşa s-a întâmplat cu Stolojan, cu Klaus Iohannis şi cu Dacian Cioloş.

Dar se întâmplă şi la nivel de organizaţii locale- la Constanţa partidului i s-a impus, de exemplu, un agamiţă dandanache, amiral de uscat, carismatic cât o pereche de şlapi chinezeşti de plajă, dar…”om nou”, deci mai bun decât peneliştii care comiseseră păcatul de a avea vechime în partid.

Ideea aceasta, că ce e mai bun se găseşte tot timpul dincolo de zidurile propriului partid, nu poate încuraja în PNL o mentalitate de lider. PNL e tot timpul nemulţumit de el înşuşi şi îşi găseşte tot timpul eroi cât mai exotici (ca să nu spun bălţaţi).

În ultima campanie, această gândire a sfidat delirul: în PNL era o veritabilă „daciadă” a elogiilor la adresa lui Cioloş, dublată de o succesiune de declaraţii de iubire faţă de USR, deşi atât Cioloş cât şi NIcuşor Dan, nu păreau nici încântaţi, nici dispuşi să accepte dragostea pasională a liberalilor.

Toate aceste probleme nu se vor stinge în anii ce vor veni. Dar s-ar putea să stingă partidul.

Soluţia este simplă: PNL are nevoie de o conducere curajoasă, care să pună în discuţie identitatea şi implicit viitorul partidului, care să fie dispusă să rişte.

Primul pas ar fi divorţul de Iohannis. PNL, ca să supravieţuiască acestor ani, trebuie să fie partid de opoziţie, nu partidul preşedintelui ţării.

Al doilea pas este o conducere liberală, alcătuită de liberali vechi, dar oameni noi (ca notorietate).

Al treilea pas este asumarea unei identităţi doctrinare clare: fie liberal conservatoare, fie social liberale. Haosul doctrinar erodează grav acest partid în care nu disciplina de partid ci individualismul e considerat virtute fondatoare.

Al patrulea pas este identificarea agendei reale a societăţii. Iar acolo nu cuvântul „integritate” ci cuvântul „eficienţă” are prioritate, ca să dau un singur exemplu.

În sfârşit, al cincilea pas este depăşirea complexului faţă de PSD. PNL s-a gândit, asemenea întregii „drepte” româneşti, doar ca o reacţie, ca un scuipat, ca o lozincă „jos Iliescu” mai mult sau mai puţin elaborată.