Libertarianism, comunism și creștinism

Eu m-am despărțit de libertarieni în momentul în care mi-am dat seama că între ei și comuniști diferența nu este deloc atât de mare pe cât îmi închipuiam inițial.

Și comunistul ca și libertarianul sunt prizonierii unei mentalități revoluționare. Ei cred că au rețeta cu soluția socială și politică pentru a ajunge la un soi de vârstă de aur a omenirii, în care fiecare va munci după puteri și va primi după nevoile sale.
În ambele stații finale, atât ale trenului comunist cât și al celui libertarian, atât statul cât și alte instituții ”revolute”, precum familia sau Biserica, sunt condamnate la dispariție.
Ambele curente pleacă de la o premisă umanist-iluministă și fundamental necreștină: aceea că omul este o ființă morală pe care o cam strică contextul și ambientul. Dacă aplici o formulă politică și socială potrivită, omul devine impecabil.
De aceea atât utopia libertariană cât și cea marxistă, merge pe ideea că oamenii se vor completa, respecta și ajuta unii pe alții dintr-un soi de instinct natural. Istoria însă a arătat că atât acolo unde s-a încercat făurirea socialismului în căutarea egalității, cât și acolo unde antreprenorii idealizați de libertarieni au intrat în funcțiune în căutarea profitului, umanitatea nu a evoluat. Ba din contra, în ambele situații am avut parte de un declin moral cu consecințe criminale.
Scuza este comună și la comuniști și la libertarieni: scopul scuză mijloacele și ca să faci o omletă trebuie să spargi niște ouă, nu e așa? Că acele ouă sparte se pot contabiliza în capete sparte și nedreptăți, acest lucru este trecut cu tăcerea sau justificat cu glas tare în….numele progresului. Ambele ideologii sunt materialiste. Nici comunistul, nici libertarianul nu pot înțelege că poate exista spirit uman independent de interesele lor ideologice. Comuniștii nu înțeleg cultura în afara luptei de clasă, așa cum libertarienii nu înțeleg cultura în afara regulilor pieței. E drept, ambele categorii, din snobism, tolerează forme de artă, conștienți că dacă aplici rețeta intelectuală comunistă în cultură ajungi la lozinci, iar dacă aplici regula pieței, Florin Salam l-a anihilat de mult pe George Enescu.
Însă efectul acestor ideologii asupra culturii îl vedem și așa: în declinul teribil al gândirii care marchează ultimii 50 de ani din istoria noastră occidentală și europeană.
Ambele ideologii sunt foarte imorale din punct de vedere creștin. Desigur, avem o etică comunistă și una libertariană, dar ambele funcționează după mecanisme care sunt străine de logica iubirii, compasiunii, obsesiei de a căuta pacea, care caracterizează mesajul moral public creștin.
Creștinismul a îmbrățișat și promovat un concept cheie pentru ceea ce am putea numi teologia sa politică: binele comun. Este creația sfântului Toma de Aquino. urmând o tradiție care merge de la Platon și Aristotel, trecând prin ideea de respublica romană, și a devenit, prin bunul simț care îl caracterizează, un concept definitoriu pentru o viziune politică care se eliberează de arbitrarul suveranului și accentuează generalizând, puterea cetățeanului.
De altfel binele comun are neapărat nevoie de bun simț. Acestea sunt principalele virtuți publice morale pe care cred eu că trebuie să le urmărească orice conservator creștin: virtutea politică colectivă, a căutării binelui comun și virtutea civică individuală, a bunului simț.
Ambele virtuți sunt foarte temperate și evolutive în interiorul lor: binele comun se schimbă odată cu creșterea nivelului de trai, așa cum bunul simț urmărește o armonie cu celălalt, nu e un idol static. Asta pentru că în Creștinism nu credem că omul poate să facă Binele și nici că poate aduce raiul pe pământ. Tot ce trebuie să facă este să dobândească cerul și să aducă pacea pe pământ.
În schimb ideologiile vor să facă raiul pe pământ, fie că e unul colectiv, cum vrea ideologia comunistă, fie că e unul individualist, cum vrea ideologia libertariană. Ele cred că ingineriile sociale și formulele economice pot să schimbe umanitatea în bine.

În anumite medii, mai ales în Statele Unite (dar vedem asta și la o grămadă de intelectuali publici de la noi), s-a cultivat ideea pe care am crezut-o și eu cu toată sinceritatea o vreme, că e posibil să fii conservator creștin și libertarian. Așa cum au crezut în America latină unii că ar fi posibil să fii creștin și comunist.
Astfel de alianțe pot funcționa punctual, mai ales ca instrument electoral în lupta cu un dușman comun: neoliberalismul libertarian, în cazul comuniștilor și creștinilor aliați, sau comunismul sub diversele sale fațete, în cazul creștinilor conservatori și libertarienilor aliați. Dar toate aceste alianțe se dovedesc contra naturii de fiecare dată când ajungi, creștin fiind, să îți duci, măcar mental, credința până la consecințele sale ultime. Și descoperi, înfricoșat, că nu ai cum să mai ai bun simț și nici nu mai poți găsi un autentic bine comun și o autentică pace comună, când devii prizonierul unei ideologii, chiar dacă ideologia aia se dă de dreapta sau de stânga.