La o conferință de săptămâna trecută, Toader Paleologu reproșa rușilor post-sovietici faptul că fac o recuperare a memoriei foarte stranie. Și are dreptate.
În Rusia actuală ai steagul Rusiei imperiale, dar imnul este varianta adaptată a fostului imn sovietic. Lenin odihnește în mausoleul său din Piața Roșie iar victima sa, țarul Nicolae al II-lea este proslăvit ca mucenic al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Amiralul Colceak, erou al luptei împotriva bolșevicilor este cinstit și respectat de toată suflarea rusă, împreună cu eroii Armatei Roșii.
Paleologu, cu stilul său inconfundabil, numea acest amalgam ca fiind un ”patriotism confuzionist”.
Dar acest patriotism confuzionist, ca să preiau formularea lui Toader Paleologu, se întâlnește cam peste tot. E drept, nu se aplică foarte ușor istoriei recente.
Dar să ne gândim la Franța unde personaje ca Ludovic al XIV-lea, Robespierre, Danton și Napoleon își au locurile lor pe piedestal în istorie, chiar dacă au fost în opoziție unele față de altele, asasini și victime, iar o privire obiectivă a istoricului poate să arate că, în linii mari, acești ziși eroi au fost nocivi și nu benefici în istoria Franței.
Să ne gândim la România unde Traian și Decebal, Vasile Lupu și Matei Basarab, Dimitrie Cantemir și Brâncoveanu, Cuza și Carol I, deși dușmani în timpul vieții lor, sunt condamnați la a fi prieteni și colegi în pantheonul mitologiei noastre naționale.
În fapt, raportarea la istorie se poate face în două feluri: fie raportându-ne la adevărul istoric așa cum a fost el, fie inventând un roman istoric pe care să îl consacrăm ca ”istoria noastră națională”.
Din rațiuni evidente, fiecare stat național a preferat a doua variantă a raportării la istorie.
Pacea socială are prioritate în fața adevărului istoric crud și crunt. Iar acesta este motivul pentru care în Rusia post-sovietică se depune un evident efort de împăcare a conștiințelor și memoriilor. Altfel sunt puține șanse să crezi că fracturile din societate se vor vindeca de la sine.
În câteva zile după conferința lui Paleologu care m-a provocat să mă gândesc la acest subiect am avut ocazia de a vedea două fracturi istorice prezente în societatea românească.
Spre stupoarea catolicilor din România, postul de televiziune al Patriarhiei a transmis un documentar despre patriarhul Justinian Marina în care era elogiată și prezentată deformat lichidarea de către comuniști a Bisericii Greco-Catolice din România, complicitatea BOR la această crimă (soldată cu sute de morți și mii de arestări)a fost prezentată ca un act virtuos, creștinesc.
La câteva zile după aceea, într-o dezbatere parlamentară, un senator român denunța caracterul fascist și periculos pentru securitatea națională reprezentat de acțiunile de partizani anticomuniști de după al doilea război mondial.
Adăugați la aceasta imaginea idealizat eroică pe care o are mareșalul Ion Antonescu în societatea românească. Gândiți-vă că cei care îl admiră pe Antonescu coincid de foarte multe ori cu cei care îl admiră și pe Ceaușescu și nu își ascund nostalgii din perioada comunistă.
La fel, printre nostalgicii comunismului găsim , aparent paradoxal, pe negaționiștii Holocaustului din România.
România este o țară care nu și-a depășit fracturile istorice. Aceasta și pentru că fiecare regim politic a încercat să rescrie istoria națională de pe poziția sa, a învingătorului, exacerbând până la exagerare rolul său și demonicitatea celui de dinainte.
În manualele de istorie comuniste nimic nu era mai rău decât ce se întâmplase în perioada regilor României.
În prezentarea postcomunistă a istoriei, nimic nu se compara cu răul comunist.
Se inventează monștri și eroi în funcție de interesele unui moment istoric sau unei generații.
Raportarea la adevărul istoric nu ne ajută nici ea, ci duce la ostilizarea fiecărei tabere care dorește să își asume monopolul asupra gloriei sau martiriului.
Or pentru a găsi unitatea pierdută, pentru a vindeca rănile, soluția este crearea unei mitologii naționale integrante, care să atenueze cât mai mult conflictele interne, să primită rănilor istorice să se vindece, să lase loc pentru comemorare tuturor taberelor, descurajând în același timp războaiele fratricide.
Vom putea face asta? Eu zic că nu. Dar avem altă alternativă?
Deci aș vota pentru ”patriotismul confuzionist”, fie și pentru că e singura soluție ce mai poate fi încercată.
