Am fost sau nu otomani?

Ieri am fost provocat pe Facebook la o discuție despre statutul principatelor Valahia și Moldova în Imperiul Otoman.

Istoriografia noastră a exagerat destul de mult atât caracterul anti-otoman al istoriei medievale românești, cât și autonomia de care, e adevărat, cele două principate beneficiau în Imperiul Otoman.

Ieri arătam, din aeroport, bazându-mă doar pe ce mai țineam minte din istorie, că în intervalul dintre 1391, când au loc primele confruntări militare între otomani și valahi, până la 1878, când este recunoscută independența României de sub turci, lista voievozilor români care au luptat cu turcii, nu este atât de lungă.

Aceștia au fost, pentru Valahia:

Mircea cel Bătrân (1386- 1418)

Vlad Dracul (1436- 1447, cu o întrerupere)

Vlad Țepeș (1456-1462)

Radu de la Afumați (1522- 1529, cu multe întreruperi)

Mihai Viteazul (1593- 1601)

Iar pentru Moldova sunt:

Ștefan cel Mare (1457- 1504)

Petru Rareș (1527- 1538, 1541- 1546)

Ioan Vodă cel Cumplit (1572- 1574)

Aron Vodă (1591- 1595), un domnitor pe nedrept uitat, prieten și aliat al lui Mihai Viteazul.

Dimitrie Cantemir (1710- 1711)

Deci, de la 1391- 1859, în Țara Românească au fost vreo 64 de ani de domnii mai mult sau mai puțin anti-otomane.

În Moldova ar fi 70 de ani.

Dar cifrele acestea sunt ”grosiere”, căci nu trebuie să ignorăm faptul că toți acești domni au avut și momentele lor de pace și de supunere față de turci.

Dacă mai știți vreun voievod care s-a bătut cu turcii, provocând explicit puterea otomană, chiar aștept completările.

Însă privind aceste date, vedem cum există o rezistență relativ puternică anti-otomană (în primul secol de confruntări – secolele XIV- XV) la început, urmată de secole de pace în supunere, disturbate doar de opțiunile câtorva domnitori curajoși de a se alătura planurilor cruciate ale marilor puteri europenei (Mihai și Aron Vodă pentru Sfânta Alianță și Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare).

Ea corespunde și evoluțiilor relațiilor valaho-moldo-otomane.

Dacă inițial a fost o vasalitate de tip medieval, deja din secolul XVI, dar accentuat în secolele XVII-XVIII, cele două principate își pierd tot mai mult din autonomie.

Istoricilor români nu le place să vorbească despre asta, dar avem izvoare suficiente care să ateste că, cel puțin din a doua jumătate a secolului XVI, autonomia celor două voievodate era mai degrabă una formală.

Iar exemplul cel mai bun este numirea domnilor, care trece de la alegerea de către ”țară” (boieri și ierarhi) a unui domn ”de os domnesc” și doar confirmarea lui de către sultan, la numirea oficială de către Înalta Poartă.

Numire care nu este nici măcar ceva solemn ci devine tot mai mult o practică administrativă, de birocrație otomană.

Dimitrie Cantemir descrie ceremoniile prin care Marele Vizir numea practic Domnitorul, îi dădea acestuia instrucțiuni, îl punea să jure loialitate.

Aceste ceremonii (merită să le citiți în ”Descrierea Moldovei”) erau o succesiune de întâlniri la o cafea, cu schimburi de cadouri, în care bey-ul creștin, Domnitorul, era ”căftănit”(adică îmbrăcat în caftan) ca bey creștin pentru niște provincii otomane, ”cuca” domnească (căciula cu pene de o știm din filmele și statuile lui Mihai Viteazul, dar era purtată de toți domnitorii) fiind înlocuitorul turbanului, pe care nu aveau voie să îl poarte decât musulmanii.

Important că exceptând semnătura pusă pe firmanul de numire, sultanul însuși nu se mai ”cobora” la obligații protocolare administrative pentru numirea domnitorilor din cele două beyilicuri valahe.

Autonomia aceasta ne-a ajutat?

Și da, și nu.

Ne-a ajutat cât de cât spiritual, în sensul în care cele două voievodate au fost oaze de relativă libertate religioasă (ortodoxă) și un spațiu unde creștinii ortodocși se puteau manifesta în voie.

De asta au profitat mai degrabă celelalte popoare ortodoxe decât românii. În Țările Române, grecii, sârbii și bulgarii găsesc reazem și bani.

La fel, întreaga lume ortodoxă din Imperiul Otoman (Patriarhiile de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) a avut bani și moșii ferite de lăcomia otomană în cele două voievodate.

La fel și Athosul, unde românii nu au o mânăstire a lor, dar prin daniile și avantajele comerciale oferite, sunt cei care au făcut posibilă viața la Athos de-a lungul secolelor turcocrației.

În rest, cum românul nu a iubit niciodată prea mult cartea și cultura, nu se poate spune că am profitat direct de pe urma acestei ”autonomii culturale”.

Economic și militar chiar nu aveam de ce profita.

Practic românii s-au trezit într-un sistem de dublă impozitare (birul către turci plus alte obligații mai levantine, pe de o parte, și obligațiile fiscale față de domnie și boierie pe de altă parte).

De aceea nu e de mirare că avem mulți români care preferau să se ”bejenească” în Imperiul Otoman, unde măcar fiscalitatea părea mai suportabilă.

Nici militar nu eram prea bine.

Țările Române trebuiau să țină oaste care era practic la dispoziția otomanilor. Deci pe banii lor, domnitorii asigurau oaste pentru turci.

Mai mult chiar, existau unități militare de ieniceri în București și Iași, plătite bine de către domnitori, care sub pretextul că asigurau protecția domnitorului, vegheau vulturește ca acesta să fie supus Porții.

În sfârșit, nefiind sub directa administrație otomană, Țările Române puteau fi un câmp de luptă ideal, care nu afecta direct Constantinopolul. La fel și cedarea de teritorii.

Deși nu ne place să recunoaștem lucrul acesta, la 1812, rușii nu au ocupat Basarabia de la Moldova ci….din Imperiul Otoman.

Chiar și la 1875, enciclopediile europene dacă menționau Iașiul, Bucureștiul, Craiova, Brăila, nu o făceau vorbind despre România ci ca fiind orașe din Imperiul Otoman.

Pentru că, dacă forțăm o comparație, Valahia și Moldova erau în Imperiul Otoman cum e Catalonia în Spania.

Mai jos, cum arăta un firman emis de sultani. Cam ce primeau și bey-ii valahi și moldoveni.

2 gânduri despre „Am fost sau nu otomani?

  1. Intamplator acum cativa ani am nimerit la Biblioteca municipala Stroe Beloescu din Barlad la o conferinta a unei reprezentante a cultului musulman din Romania de la Galati sau din Constanta (nu mai tin minte exact). Si doamna asta era intrigata ca istoriografia romaneasca, mai ales asta din perioada comunista sub tenta asta romantata a nationalismului de catifea, ii prezinta in mod eronat si deformat, tendentios pe turci drept cotropitori, ucigasi, etc. cand in realitatea relatiile romano-turcesti au insemnat pentru istoriografia romaneasca peste 400 de ani de diplomatie la cel mai inalt nivel de demnitate, si au insumat in realitate doar cateva zile de razboi daca e sa adunam de facto luptele concrete dintre turci si romani.

    Apreciază

  2. Interesant e de urmarit si Testamentul lui Stefan cel Mare. Desi fusese denumit de Papa ca „atletul lui Hristos”, totusi la moarte el spune in mod explicit moldovenilor sa nu aiba incredere nici in polonezi, unguri, rusi, lituanieni etc. ci sa trateze si sa negocieze intotdeauna cu turcii pt ca nu tradeaza niciodata, isi respecta cuvantul! E un lucru neglijat de istoriografia noastra!
    Cand am vizitat Izmirul m-a fascinat turistic! Cel putin placinta aia a lor Börek cu spanac si branza, alaturi de o Cola sau cafea, e o minune a artei culinare!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s