Postmodernitatea- dictatura libertăţii?

Recunosc că atentatele de la Paris m-au marcat la modul cel mai serios. Nu atât prin consecinţele lor dramatice, cât prin revelaţia pe care mi-au prilejuit-o: (post)modernitatea este dispusă să plătească orice preţ pentru libertate. Chiar şi preţul adevărului.
Desigur, nu trebuia să văd o lume întreagă identificându-se cu o revistă scabroasă, care şi-a făcut de 40 de ani misiunea de a lovi într-un mod fetid în toate credinţele religioase şi în valorile tradiţionale.
Nu trebuia decât să deschid orice revistă pentru a vedea că trăiesc într-o lume în care a fi „bărbat” sau „femeie” nu mai ţine de biologie ci de opţiunea personală, în care termenii fundamentali ai societăţii (familie, toleranţă, corectitudine, morală, normă, lege) sunt definiţi şi redefiniţi după placul unei mode sau a alteia. Că singura infracţiune cu adevărat gravă în această bravă lume nouă este aceea de a avea adevăruri, credinţe şi valori în faţa cărora libertatea trebuie să se plece.

Secole de-a rândul dezbaterea care a generat modernitatea a fost cea în jurul libertăţii şi limitelor sale. Această dezbatere a opus pe liberalii clasici, conservatorilor creştini, într-un război intelectual ale cărui standarde depăşesc cu mult potenţele culturale ale postmodernităţii în care trăim.
Triumful a fost cel al liberalilor. Biserica Catolică a fost obligată să dea înapoi şi avertismentele apocaliptice ale papilor din veacurile XVIII-XIX şi început de secol XX, care arătau că o libertate de cugetare a minţilor care nu sunt deja bine utilate doctrinar şi moral, nu va declanşa decât răul, au fost date uitării.
De altfel nimeni nu se aştepta ca modernitatea să eşueze în postmodernitate. Nici cele mai revoltate şi libertine minţi ale modernităţii, un Marx, un Nietzsche, un Freud, nu şi-ar fi putut imagina evoluţia lucrurilor, aşa cum a avut ea loc după anii 60 ai secolului trecut. Aceasta pentru că, oricât de revoluţionari ar fi fost, oricât de revoltaţi pe sistem, gânditorii contestatari ai modernităţii erau nişte oameni cu înalte standarde de educaţie şi de moralitate- în toată imoralitatea lor.
Or revoluţia care a cuprins lumea modernă în anii 60 şi-a devorat părinţii. Oameni fără alte însuşiri decât dorinţa de a fi liberi, au preluat controlul asupra lumii şi i-au dat direcţiile, într-o sarabandă groaznică fără niciun viitor.
După groaznicul an 1968, modernitatea a alunecat în postmodernitate.
Nu este un termen nepotrivit acela de postmodernitate pentru ceea ce se întâmplă. El arată inclusiv limitele intelectuale ale lumii noastre, incapabilă să mai vadă un ţel pentru umanitate (un ţel care ar fi dat un nume), dar şi ieşirea acestei lumi din chiar ideea de modernitate.
Haosul a cuprins lumea. Valorile au fost toate bulversate, rădăcinile au fost tăiate, totul a fost caricaturizat, lumea a pornit pe derdeluş spre o dictatură care are ca scop zdrobirea oricărei forme de gândire tare, cu conţinut, oricărei credinţe ferme, oricărei valori care nu se supune batjocurii şi caricaturizării.
Umanitatea a trecut din maturitate în…..adolescenţă. Vom da în mintea copiilor?